"Afara"

"Bazar" (o taraba improvizata - pentru jucatorii de Go - la un concurs international)

Pina in 1989, putini romani se puteau lauda ca fusesera prin alte tari. Acum aveam fiecare pasaportul acasa (lucru de neimaginat in perioada "comunista") si puteam merge oriunde voiam - teoretic ... cel putin. Pentru noi asta insemna (bineinteles) ca de acum, puteam participa la concursurile internationale.
Faptul ca exista deja o Federatie Romana de Go - in cadrul Ministerului Sportului - ne oferea citeva avantaje substantiale: puteam obtine cu usurinta vizele necesare intrarii in orice tara iar drumul era platit de catre Minister, din niste fonduri separate, care nu afectau bugetul federatiei. Aceasta din urma facilitate nu a durat (ce-i drept) decit vreo doi ani, dupa care federatia a trebuit sa suporte din propriul buget cheltuielile de transport.

La numai citeva luni dupa infiintarea federatiei au urmat citeva concursuri europene importante. Stabilisem ca ar fi cazul ca, impreuna cu jucatorii care ne vor reprezenta acolo, sa trimitem si cite un "oficial" ... pentru un contact cit mai bun cu celelalte organizatii.  
La Campionatul European de Go (Viena) reprezentantii nostri au fost Mirel Florescu si Sorin Gherman (cel din urma iesind pe un excelent loc 10), iar la Congresul European - tinut cu aceasi ocazie - ne-a reprezentat George Stihi. Atunci am fost acceptati ca membri ai Federatiei Europene de Go.
Imediat dupa aceea, la Campionatul European de Echipe (Lintz), Gheorghe Paun a insotit echipa formata din Mihai Bisca, Robert Mateescu, Lucretiu Calota si Marcel Crasmaru - care a iesit pe locul 3. Nu am cuvinte pentru a descrie clipele acelea, cind aflam, unul dupa altul, rezultatele lor colosale: eram extatic (!). Banuiam (bineinteles) ca baietii or sa faca fata onorabil ... dar ceea ce reusisera ei acolo depasea orice asteptare.

Prin toamna lui '90, la unul dintre concursurile noastre, si-au anuntat participarea si 4 rusi. A venit de fapt un singur jucator si 3 "insotitori" (care si-au petrecut tot timpul prin magazinele Bucurestiului). Era un "5-dan" (noi nu aveam inca nici un 5-dan in tara) care nu reusit sa iasa decit pe locul 4 (parca) ... In urma chestiei asteia insa, George a aranjat ca si ei sa invite doi romani in Rusia: asa am ajuns eu si Luchi, in plina iarna, la Leningrad ...

Primisem o invitatie (cred ca ei asteptau de fapt doi "oficiali" - dar asta n-aveam sa o aflam decit odata ajunsi acolo) ... la Finala lor de "Campionat National". A merge trei zile (si doua nopti) cu trenul, nu-i o bucurie ... mai ales ca se trecea printr-o zona "cu probleme" - ceva in legatura cu asaltul televiziunii din Vilnius (parca) ... cu miscari de trupe .... (de fapt am si stat 6 ore in gara din Chisinau, ca sa se mai linisteasca situatia). Luchi si cu mine am fost singurii care - luati in ordinea descrecatoare a punctajului CIV - ne-am aventurat la drum ...
Rusii ne-au primit foarte "rece". Nu speram sa ne astepte cu fanfara la peronul la garii ... dar nici chiar cu acea indiferenta (totala) afisata in momentul in care ne-am prezentat la usa clubului de Go ... Ne-am dat foarte repede seama ca venisem degeaba. Finala Campionatului lor era un concurs "inchis" de 12 oameni (cei mai tari jucatori ai lor) si nu exista vreun alt concurs in care sa putem intra si noi. Nu ne ramasese altceva de facut decit sa ne invirtim printre mese si sa ne uitam la partidele care se desfasurau acolo. In prima zi, chiar nu ne-a prea bagat nimeni in seama - in afara unuia care era interesat de "revolutia" petrecuta in Romania cu un an in urma si despre cum mai merg lucrurile pe la noi ...
Apoi am inceput sa jucam cu cei care nu erau in concurs (treceau pe acolo multi jucatori de 4 si 5 dan, atrasi de competitia care se desfasura) ... iar "magicul" acela al Go-ului a intrat imediat in actiune ... Magicul acela care traseaza o legatura cu totul speciala intre cei doi parteneri, pe undeva ... pe deasupra pietrelor de pe tabla. In citeva zile eram prieteni. Privirile indiferente de la inceput se transformasera in zimbete pline de simpatie (si chiar respect - avind in vedere ca arareori vreunul dintre noi pierdea cite o partida ...). Au inceput sa scoata sticlele de vodca.

Clubul de Go din Leningrad (doar citiva ani mai tirziu orasul isi va recapata vechiul nume: Sankt Petersburg) se afla intr-un imobil imens, cu citeva sute de apartamente. Presedintele Federatiei Ruse de Go, om de afaceri, preluase intrega cladire de la stat, devenind administratorul ei, functie care-i permisese sa rezerve vreo trei dintre apartamente jocului de Go. Unul dintre apartamente fusese transformat intr-un fel de "sala de sedinte", un altul avea un statut "de protocol" (unde de altfel am si dormit - Luchi si cu mine) iar intr-un al treilea erau salile de joc.
Rusii aveau un sistem de organizare foarte asemanator cu cel al nostru. Depindeau si ei de Ministerul Sportului, dar - pe linga Antrenorul Federal - vreo doi dintre jucatorii lor tari (Bogdanov si inca unul ...) erau salarizati de asemenea, ca antrenori de Go. Incepusera totul cu mult inaintea noastra iar Fujisawa Shuko (unul dintre marii jucatori japonezi) ii vizitase deja in trei rinduri - inca de pe la inceputul anilor '80 ...
Am stat ceva mai mult de-o saptamina, jucind Go mai tot timpul. De iesit afara, nici nu se putea pune problema ... din cauza frigului (eram in Ianuarie ... si trebuie sa fi fost acolo pentru a intelege ce inseamna iarna, la Leningrad). Luchi, crescut la munte, a-ncercat sa ma scoata de citeva ori din casa ... dar o singura data a reusit sa ma duca un pic mai departe de coltul strazii, pina pe malul Nevei - inghetate si ea, bocna.

Intr-o zi, cel care era un fel de antrenor federal al lor m-a chemat intr-o camera unde avea o grupa de vreo zece copii ... Erau spre sfirsitul lectiei; jucasera intre ei si acum (impreuna cu alti doi profesori) isi studiau partidele. Aveau doar vreo 10-12 ani, dar formele grupurilor de pe tabla nu aratau nicidecum a fi cele ale unor incepatori ... M-a intrebat daca nu vreau sa joc si eu cu ei si mi-a ales pe doi, recomandindu-i ca 1 si respectiv 2 dan. Am jucat un simultan cu 3-4 pietre (parca) si am cistigat cu greu partidele - una dintre ele cu numai 2 puncte si doar pentru ca-i gasisem un tesuji complicat la ultimele miscari; jucau intr-adevar, foarte bine. Ma uitam cu invidie la ei (noi nu aveam asa ceva acasa) dindu-mi seama ca aveau toate sansele ca, peste citiva ani, sa se alature celor care isi disputau acum Finala, in camera de alaturi.

Citeva ... curiozitati rusesti ... printre diferite alte articole de Go

Pina la urma, pentru ca isi dadusera si ei seama ca venisem cam de pomana pina acolo, s-a improvizat - special pentru noi - un concurs de "Blitz". Premiul: un tort mare din care toti participantii au avut parte, in final, de cite o felie ...
Au participat chiar si vreo doi dintre cei care jucau in concursul mare (Saifulin cistigind de fapt Blitzul ... cu Luchi pe locul 2 ...). Cu jucatorii lor tari nu prea avusesem nici un fel de contact - acestia fiind puternic marcati de miza propriei lor "Finale" - dar de la o vreme incepusem sa surprindem si din partea lor zimbete prietenoase (chiar daca practic nici nu ne cunosteam) ... Dupa ce s-a terminat si "Campionatul", ne-au facut chiar onoarea de a ne invita la "bairamul" organizat strict pentru cei 12 finalisti si oficialii federatiei.

Pe lungul drum de intoarcere, ne gindeam cit de mult insemnasera "citeva partide de Go" ... Retraiam primirea rece de care avusesem parte si transformarea radicala de atitudine, intervenita imediat dupa ce ne asezasem in jurul tablei. Nu stiu exact cum se produce aceasta legatura magica intre jucatorii de Go - fie si in cazul in care se vad pentru prima data in viata ... Probabil, faptul ca jocul in sine nu are "ascunzisuri", creaza o atmosfera de sinceritate si intre persoanele respective ... Probabil, faptul ca isi "inteleg" reciproc miscarile si secventele jucate pe tabla, stabileste un fel de limbaj comun extrem de intim, facindu-i sa se accepte imediat ca egali ... ca facind parte din aceasi familie ...
Ne era cit se poate de clar ca jucatorii tari nu erau numai cei care ne puteau aduce rezultate bune in concursuri ... dar (pentru relatiile noastre externe) erau totodata si cei mai buni "ambasadori" pe care-i puteam avea.